Mesajul meu pentru tine….

      Privesc cum lumea ta se distruge încet sub umbra ochilor mei,iar eu sunt legat în lanțuri înghețate de privirile tale,departe de lacrimile  ce acum îți îneacă ochii negrii într-un ocean de durere. Mă simt atât de inutil să te privesc cum te prăbușești în genunchi în propria ta suferința, urlând în agonie după ajutor,închisă sub o mantie de mândrie și rațiune murdară ce te poartă uneori spre cele mai întunecate locuri ale sufletului tău. 

         Te îneci în propriul dezastru ca un gardian al luminii într-un oraș bântuit,dar tu,tu te prefaci că un actor profesionist într-o piesă de comedie că îți e bine,că nu e nici o lacrimă dincolo de zâmbetul ăla forțat,când amândoi știm că tânjești după un glas blând la miezul nopții când lumina lunii pline e prea rece pentru insomnia ta.

         Obișnuiai să nu închizi un ochi noaptea,te temeai că gândurile îți vor năvăli sufletul și ușor îți vei pierde orice urmă de fericire din adânc. Amintirile te copleșeau,te făceau să îți pierzi frumusețea din chip,iar în loc îți puneau vânătăi dure sub ochi,acei ochi care nu se puteau stăpâni din a plânge.

        Ți-a dispărut dulceața din privire,apoi din viață și pe urmă din suflet. Amesteci trecutul într-o ceașca de cafea rece și amară,dar până și  cafeaua duce lipsă zahărului ce acum pare parcă prea inutil pentru tine. Te-ai obișnuit să îți lași zâmbetele peste tot în jurul tău,iar acum îți lipsește un zâmbet pur că să îl așezi pe acea masca îmbibată cu fericire sezonieră.

      Știu că îți e teamă să te privești în oglindă. Ai chipul obosit și umezit de lacrimi ce au lăsat în urmă doar ruine dintr-un castel de trăiri și amintiri frumoase ce cândva te defineau. 

       Ai ajuns să te scufuzi în propria singurătate și îți e frică să te ridici acum la suprafață fiindcă vei fi ascunsă sub toate acele ziduri pe care le-ai construit în jurul tău. Ziduri ridicate pe dezamăgiri și regret,clădite în minciuni și zâmbete false,ziduri de-a dreptul înalte,prea înalte ca lumea să îți mai vadă inima,inima care acum e stricată și prăfuită.Durerea a distrus toată acea iubire pură ce cândva te încălzea până în temelia venelor. 

       Antidotul pentru rugină? Nu îl are nimeni momentan .E rugina ce ți-a distrus complet interiorul,iar acum își lasă amprenta pe chipul tău plăpând și firav. Ai cicatrici pe față,pe umeri,pe coate de la sute de cuvinte ce te-au împușcat cu gloanțe de durere de cel mai mare calibru. 

       Ești pustie și pierdută,draga mea. Văd asta în ochii tăi. Ai uitat să te bucuri de lucrurile inofensive,de soarele ce răsare dimineață la fereastră ta,de o ceașcă de ceai,de un râset inofensiv de copil, de o ploaie puternică în luna lui mai,ai uitat de toate aceste lucruri din care de fapt ai fost clădită.

       Mai presus de toate,ai uitat să iubești și să fii tu însuți,lucruri care le făceai cel mai bine. Acea persoană care aducea seninătatea într-o zi noroasă,persoană care reușea să alunge tunetele și fulgerele din gândurile cuiva doar prin glasul blând și calm pe care îl aveai cândva.

    Ai devenit slabă și firavă,de fapt ai devenit ceea ce oamenii au reușit să facă din tine, o călătoare fără granițe ce caută iubirea în razele de soare reci dintr-o cameră intunecată a unui hotel indepărtat de ochii mei. Nu vreau să te iubesc într-o lume în care te voi pierde printre gânduri și rânduri murdare.Nu mă lasă să plec pentru că nu mă voi putea întoarce niciodată la tine,orgoliul meu mă va purta departe,peste vârfurile castelelor din inimă mea,atât de departe în adânc încât nu te voi mai putea privi.

     Tu ești femeia poet. Știi cea mai complicată poezie de dragoste și mereu continui să spui că adevărata importantă este de fapt ascunsă în spatele rândurilor scrise lângă lumânarea ce arde de ore bune. Tu ești o femeie frumoasă prin simplul fapt că ești iubită,iar iubirea te face frumoasă. Îți privești acum rănile,nu e așa? Știu..te dor și parcă nu se vindecă de atâta amar de vreme. Am ajuns să le privesc atât de mult încât am început să le simt și eu din ce în ce mai tare. 

     Ai îngeri în privire și demoni în minte,o minte inteligentă,mai bine spus perfectă. Obișnuiești să lași o aromă de armonie peste tot unde calci,iar mai apoi să distrugi totul cu gândurile și emoțiile tale.

     Cucerești orice rază de soare,orice privire. Oamenii te caută minute,zile,luni sau poate ani în șir doar pentru acel strop de fericire pe care îl ofereai cândva până să te lași sceatuita de vlagă și să te ascunzi în acea cușcă după care nimeni nu poate trece.

     Te împiedici de fiecare fărâmă de trecut,poate din acest motiv ai ajuns  să îți urăști atât de mult amintirile,te împiedici de orgoliu,de așteptări,de regrete,de temeri. Dar eu,te-am analizat atât de profund încât am ajuns să îți cunosc fiecare regret,amintire,gând sau așteptare. Te-am analizat atât de bine doar prin simplul fapt că mă cucerea drogul pe care mi-l plantai în vene. 

      Te-am purtat mult prin gânduri până să ajungi principalul meu gând. Te-am regăsit de sute de ori în vise,cele mai întunecate,dar mereu mă orbeai cu lumina ta. Erai cheia începutului din temelia sfârșitului și pur și simplu te completai în tot și în toate până să dispari ușor și încet. Știam că fiecare mișcare îți e plănuită,erai perspicace,știai cum să pleci fără să nu lași vreo urmă,însă îți așteptăm plecarea,de aceea ți-am călăuzit pașii,mai apoi să te privesc cum dispari încet iar mai apoi să te tranformi în praf de stele.

       Acesta a fost mesajul meu pentru tine,poate acum îți verși lacrimile pe el,sau îți amesteci trecutul în cana de cafea sau poate privești răsăritul departe de aici,departe de orice îți aduce aminte de tine. Amintirile te-au distrus,de aceea ai fugit de ele și de aceea continui să fugi de ele. Fugi cât poți,te rog nu te uita înapoi,e frig în urma ta,frig și întuneric,la fel că în sufletul tău acum. Mergi înainte,pentru că înainte era mai bine.

 Știi,se spune să nu îți conduci iubirea în amintiri,pentru că mai apoi va deveni  doar o altă amintire…pacat.